Scriu astăzi despre acest film care umple sălile și care te ține de la început până la final cu pielea de găină, cu părul ridicat pe piele și lacrimile în ochi. Un film pe cât de emoțional, pe atât de stimulativ cognitiv, dar și senzorial în același timp. O experiență fantastică!
Un film dintr-o lume în care unii au trăit sau pe care mulți doar am palpat-o prin părinții sau bunicii noștri – o lume a războiului și a comunismului, a greului pe care acum doar ni-l putem imagina, a artei, talentului și efortului muzical.
Un film la care s-a simțit real un parfum atât de cunoscut, al doamnelor elegante pe care le întâlneam când eram mici … Un film la care oamenii au aplaudat ca și cum ar fi fost acolo, în fața orchestrei și a formidabilului Sergiu Celibidache.
Dincolo de povestea unui geniu muzical creativ și dincolo de sublimul muzicii orchestrale, scenariul ne mișcă prin modul în care îmbină emoția, dragostea, regretul, umanul personajelor cu arta, harul și menirea.
E un film care ne arată că geniul se întrevede încă de timpuriu. Că acel copil, încă de la o vârstă fragedă, era altfel. El nu se supunea rigorilor familiei, deși cunoștea foarte bine durerea consecințelor.
M-a mișcat încă de la început temperamentul puternic al acelui copil micuț pedepsit în timp ce mama și frații continuau să mănânce. M-am gândit la durerea și disocierea lor, la cum puteau înghiți mâncare în timp ce copilul înghițea dincolo bătaie.
Și totuși, ceva din Sergiu arată măreție chiar și acolo, în durere. Felul în care tace în fața tatălui, felul în care își “încasează” pedeapsa denotă atâta demnitate încât te înclini și te întrebi de unde vine.
Parcursul acestui copil drept se continuă în puterea unui tânăr de a se împotrivi tatălui, pentru a-și urma calea. Puterea de a lăsa ABSOLUT TOT pentru A NU SE PIERDE PE SINE.
Vedem un caracter care înfruntă opunându-se oricărei mutilări, refuză cu totul un drum hărăzit anterior de alții. Și oricât și-ar iubi tatăl, alege să îl piardă. Pe el, pe frați, prietenii, mama, neamul, patria. Pleacă și o ia de la 0 numai pentru a nu se pierde pe sine. Formidabil!
Câtă durere a adunat în suflet, oare, simțind golul acela ce ar fi trebuit să fie plin de mândria tatălui? Cât de greu a fost și pentru tată, să moară fără a-i spune cât de rău îi pare pentru că nu l-a înțeles și sprijinit? Ne putem doar imagina.
În același timp, primim o lecție de smerire…și vedem atât de clar, poate mai clar ca niciodată, că înălțarea nu are cum să vină fără căderi. Că extraordinarul nu poate fi lin, nici continuu. Că viața presară suferință pentru toți dintre noi. Dar nimeni nu ar trebui să rămână îngenuncheat vreodată, în niciun context.
Mă opresc aici cu povestitul, lăsându-vă să descoperiți singuri această capodoperă regizorală, să pășiți în marile orașe românești din perioada interbelică și până spre anii 90, să plângeți, să aplaudați și să vă încântați sufletele pentru două ore.
