Ce zace dincolo de ALTRUISM? – Ganduri Psihanalitice

Altruismul e considerat în mod tradițional o virtute – motivația de a oferi ceva altcuiva, din lipsă de egoism.

Și dacă în realitate găsim în altruism mult, mult Sine (Ego – Eu) ascuns?

*Nu citiți acest text dacă vreți să rămâneți cu gândul că oamenii ajută doar din bunătate și altruism. Fie că vorbim de campanii sociale, de cazuri individuale, de ajutor între prieteni sau de ”pomeni”, generozitate și dărnicie, ba chiar și atunci când vorbim de a adopta un copil – cred că în toate aceste situații nu vorbim de altruism și atât, ci mai degrabă avem de-a face cu nevoi personale (inconștiente). Nevoi umane, nevoi de reparație. Nu le judecăm, doar le analizăm.

Am putea considera că altruismul sincer și pur există poate atunci când absolut nimeni nu știe și nu va afla vreodată fapta noastră – însă eu cred că nici atunci nu e doar altruism. Cred că întotdeauna altruismul are și un beneficiu personal. Iar asta nu înseamnă că oamenii ar trebui să se oprească din a ajuta pe alții, nicidecum. Dar cred că e important să fim onești cu noi înșine și să ne înțelegem mai profund.

Astăzi voi explora ce luăm de fapt atunci când…dăm.

Consider că în spatele altruismului zace de multe ori:

– nevoia de gratificare și creștere a stimei de sine – cel care ajută se simte mai valoros, mai important, poate chiar superior; trăiește satisfacție de sine, împlinire;

– nevoia de a fi salvat (el, cel care încearcă să ”salveze” un altul) – face bine multora în jur, are un spirit de sacrificiu crescut și practică un altruism extrem, fiindcă în adâncul său și el ar avea nevoie să fie salvat (sau cel puțin, ar fi avut nevoie, cândva – repetat însă în transfer) – individul repară prin ceilalți ceva pentru el însuși;

– o compensare a unei vinovații interioare (persoana face bine cuiva, fiindcă în adâncul său se simte vinovată pentru altcineva/față de ceva/vinovată intrinsec, doar prin a fi);

– calmare a Supraeului (acea instanță psihică ce curpinde un ideal de a fi, dar și criticul intern) – astfel individul se simte mai liniștit atunci când ajută, fiindcă simte puternic că așa trebuie (într-un mod extremist, persecutor chiar). Și doar făcând asta își găsește liniștea. Ca o datorie sfântă, necesară. Practică altruismul pentru că are nevoie de el – altfel ar fi măcinat de sentimentul de insuficiență și vinovăție; pentru acești oameni sacrificiul este un ideal și chiar ajung să somatizeze boli grave (precum cancerul);

– ură. Da, în spatele altruismului se poate ascunde o ură față de oameni. Prin fapte bune omul reușește să transforme pulsiunile ostile și agresive în ceva acceptat social, opus (defensa formațiunii reacționale). Astfel de persoane critică intens pe cei care nu ajută, manifestă deseori răutăți cu cei apropiați, dar ajută necunoscuții pentru a se convinge și a convinge să iubesc oamenii. În realitate, nu își dau voie să fie conștienți de propria ură;

– nevoia de conexiune – mulți practică relațiile pe modelul ”schimburi”, în care ”prietenia” înseamnă a da și a primi; oferă, fiindcă vor să primească la rândul lor – oferă, pentru că astfel se simt mai aproape de un celălalt. Pare o fixație în etapa relației de obiect, cu obiecte parțiale (mama ca sân care hrănește, nu ca Subiect individual);

– o încercare reușită de auto-castrare simbolică, altruismul venit din ruperea de sine, sentimentul profund și masochist că tu nu meriți (și că altcineva ar trebui sa primească). Se leagă de sindromul impostorului. Se poate lega de vinovăție primară și relația cu frații.

Acestea nu sunt de judecat, fiindcă orice ar ascunde altruismul, vine dintr-o nevoie inconștientă/neputință.

Conștient, mai există și altceva:

– Există cei care pretind că ajută, pentru a abuza de fapt – creează oportunități pentru oamenii vulnerabili, ca apoi să profite de ei. Seduc, pentru a avea un câștig. Aici vorbim deja de psihopatie.

În ceea ce privește adopția, e suficient să amintim că a avea un copil include nevoi narcisice. Chiar dacă în creșterea lui e multă renunțare la sine, a dori un copil include și o doză de narcisism – a vrea ca neamul tău să continue, a avea un moștenitor, a nu te simți singur, a aștepta recunoștință, a vedea roadele ”sacrificiului” tău, a proiecta în copil idealurile și neîmplinirile tale etc.

Dacă nu mă credeți că adopția e un act predominant egoist, am putea căuta câți părinți dezamăgiți de copilul adoptat au vrut să îl ducă înapoi, câți se dezic de cei mici dacă o iau pe cărări greșite (dând vina doar pe ”sângele lor”), câți încearcă să crească acel copil pentru ei și nevoile lor personale – să fie ca ei, să îi împlinească, să le aducă mândrie. Câți au nevoie să fie ei iubiți, de fapt. Mai mult decât să iubească.

Nu e ușor să ai și să crești un copil. Dar haideți să recunoaștem că ne hrănim la rândul nostru din acest rol. Iar cei care nu au copii în cuplurile lor, care nu vor o relație, dar vor un copil… au mult de reflectat la nevoia lor personală. Nu că ar fi ceva de judecat în ea, ci pentru că este cu siguranță ceva ce se cere a fi înțeles. Căci ceea ce nu conștientizăm ne controlează în moduri ce pot mult dăuna copiilor și nouă.

Pe când a fi sinceri cu noi înșine ne eliberează și ne satisface setea de Adevăr. Iar dacă am fi mai mult în acest adevăr, am recunoaște că nu suntem deloc altruiști precum aveam impresia. Iar asta nu ne face demni de a fi decapitați. Ne face mai umani și mai sănătoși emoțional.

P.S: pozele sunt găsite pe internet, ”altruismul” pare fățiș deconspirat