Revin cu textul privind rolul de mamă al femeii ”falice” (textul precedent e în comentarii).
În relație cu propriii copii (pe care îi are mai mult din ambiție decât din dorință sinceră sau pe care i-a avut din ”greșeală”/pe care nu și i-a dorit niciodată), mama falică vrea să dețină control absolut, domină, organizează totul până la cele mai mici detalii, pretinde ca totul sa se întâmple exact așa cum și-a imaginat și dorește ea, orice viziune diferită de a ei este inferioară sau nulă (de nevăzut, neacceptat, nenegociat). Ea nu reușește să își iubească propriii copii pentru cine sunt ei, ci doar să îi folosească precum extensii ale sale (atâta timp cât sunt ca ea/îi produc satisfacție, beneficii și nu se diferențiază).
Copiii ei sunt chiar falusul ei. Se mândrește cu rezultatele lor, îi pozează, îi afișează, îi îmbracă asortat, îi tratează ca pe niște păpuși proprii, ca și cum ar fi o operă a ei, investește în corpurile lor (cel mult), dar nu le vede și sufletul. În realitate, nu se poate conecta emoțional, ci doar își reglează stima de sine prin ei, se folosește de ei, se hrănește din ei.
Mama falică nu e niciodată vinovată, iar dacă își recunoaște vreo vină e doar pentru a se plasa pe o treaptă de superioritate sau victimizare (o face perfect conștient și calculat, cu satisfacția controlului).
O astfel de mamă își controlează de regulă fiicele, trăind prin ele, considerându-le slabe, fragile, neputincioase, dar investind (proiectând) în ele pentru a le transforma în ”mini-me” – reflecții ale ei. Își retrăiesc viața (tinerețea) comandând și conducând-o pe a lor (mai mult sau mai puțin subtil), stimulând în ele sentimentul de datorie (de a îi fi aproape, de a nu o dezamăgi, de a fi CA EA). Le vede ca pe niște anexe mici și imposibil de a exista fără ea – zeița, sursa vieții, puterea. În unele cazuri le pot trata cu indiferență, stimulând hipermaturizarea lor de mici, lăsându-le să ”se crească singure”.
Dacă fiica se diferențiază (în gândire, dorințe, atitudine) de mamă, va fi tratată cu dispreț, ca și cum nu aduce suficientă recunoștință, ca și cum nu e a ei (”Mereu ai semănat cu tac-tu!”), va fi o ”oaie neagră”. Fiica ce are dorințe și idei proprii va fi renegată (simbolic), mama decepționată nu va hrăni relația în vreun fel (adică se va retrage din a se mai hrăni ea însăși, ceea ce la fiică va ajunge ca un abandon total), mai degrabă va trece peste alegerile ei, o va ignora și va încerca să își cucerească nepoții, făcând din ei falusul de înlocuit (Caz concret de bunică ce i-a spus fiicei: ”Vreau ca ai tăi copii să mă iubească mai mult pe mine.”…). În ciuda disprețului și a abandonului resimțite, această variantă e una de salvare pentru fiica ce poate deveni o ființă diferențiată, oricât de rănită. Având puterea de a se diferenția, de fapt își salvează identitatea (precară, slăbită, dar proprie).
Fiicele unor astfel de mame pot resimți în creșterea lor un enorm dispreț, ură, invidie, rivalitate (exprimată prin atacuri asupra aspectului fizic, prin jigniri/distorsionări de imagine, făcând copila să se simtă urâtă, grasă, lipsită de frumusețe), răceală emoțională, lipsă de iubire, sentiment de insuficiență. De cele mai multe ori au o stimă de sine joasă ori simț identitar precar (nu știu cine sunt cu adevărat), eșuează frecvent în relațiile de cuplu și chiar profesional, încearcă să demonstreze mereu ce pot, nu se simt niciodată împacate cu ele însele, ajung să somatizeze sau dezvoltă boli auto-imune, tulburări hormonale, de alimentație/de fertilitate/depresie/auto-vătămare/consum de substanțe. Nu se bucură de feminitatea lor, pentru că inconștient au resimțit-o mereu ca nedorită și inutilă (La ce bun să fii fată, dacă doar băieții sunt valorizați/dacă asta e un pericol?). Contează enorm și ce fel de tată au avut, relația cu acesta. De regulă însă tatăl a fost și el într-o dinamică de subjugare sau absență fizică și/sau emoțională. (O astfel de femeie falică nu ar putea co-exista cu un bărbat matur, sănătos emoțional și asumat în masculinitatea lui.) Dacă pentru mamă tatăl a fost inutil și poate chiar abuzat la rândul lui, pentru fiică acesta poate fi idealizat – relaționare ce va aduce multe răni în relația cu sexul opus. Contează însă ce alte figuri importante și-au pus amprenta, dar și bagajul unic, înnăscut, al copilei. Într-o familie cu mai multe fiice, nu toate vor ajunge la fel. Sunt multe particularități ce conturează traseul personalității!
Cu fiii o mamă falică poate fi mai blândă, chiar extrem de iubitoare, până la a fi seductivă (tandrețea e amestecată de fapt cu sexualitatea, ceea ce produce enormă confuzie și chiar ravagii în personalitate). Băieții devin satisfacția relațională ce lipsește din cuplu. Ei sunt cei cărora se confesează, ”salvatorii” ei. Dacă soțul este dezinvestit în masculinitatea lui, anulat în identitatea și valoarea sa, băieții ei pot fi cei merituoși, protejați, adorați, preferați (dar nu și iubiți așa cum ar avea nevoie într-un mod sănătos un copil!). Proiectează în fii idealul masculin și tot ceea ce o femeie (simte, crede) că nu poate avea. Invidia de penis este puternic refulată, iar ura mascată pe bărbați și masculinitate e transformată în contrariu pentru băieți, pe care îi infantilizează și subjugă, din nevoia de a fi completată/de a controla. Dacă în relație cu băieții tinde să îi ridice pe aceștia pe un piedestal, să îi sufoce și să le aspire identitatea (prin castrare, emasculinizare), să îi infantilizeze și să îi mențină în dependența cu ea, cu fiicele sunt aspre, restrictive, hiperprotective ori indiferente, pot ascunde invidie, gelozie, ură.
Când fiicele se simt atacate fățiș (ca într-o competiție indusă), pot ajunge mai ușor să își urască mama și deci să se desprindă (ura ca motor energizant, motivațional). În alt scenariu, pot rămâne fragile, supuse, dependente, pentru a nu risca desprinderea, resimțind inconștient că mama depinde de ele – deci sacrificându-se, ca unică formă de a se simți iubite (Cenușăreasa și surorile ei?). Tind să cred că această diferență imensă de atitudine este dată de existența/lipsa fraților (băieților). Atunci când există și un frate, el va fi puternic investit, iar ea (fata) dezinvestită. Atunci când există doar o fiică/fiice, ele vor fi mai degrabă subjugate, fragilizate.
Băieții însă nu resimt un atac fățiș, acesta fiind extrem de subtil, de la interior (seducția le manipulează gândirea, raportarea la relații nu poate fi sănătoasă). Din această cauză nu reușesc să se desprindă și nu devin ”oi negre”, ci rămân de multe ori în ”cuibul părintesc”, legați de mame (chiar fizic deseori, iar emoțional întotdeauna). A crește ca băiat cu o astfel de mamă poate crea distorsionări de identificare de gen și orientare sexuală.
În comportamentul manifest (exterior) pot părea mamele ideale: mereu atente la imaginea familiei, mereu implicate (prea implicate sau deloc implicate, dar vrând să se știe altceva despre ele), afișând sentimente intense și emoții extreme: ele dau “totul” și se “frâng” când eforturile nu le sunt admirate, apreciate, validate, când nu primesc recunoștință.
Din mamă ”ideală” pot deveni rapid agresorul ”ideal”, atunci când își dau voie (când tensiunea de a se ascunde cedează) și își scot la suprafață agresivitatea și ura ascunsă. Întodeauna, însă, celălalt va fi făcut să se simtă vinovat. Ele nu își pot asuma trăirile negative.
Este greu de acceptat această subtilitate a agresivității și nevoia lor patologică de a controla. Sunt de acord că cele scrise mai sus pot fi terbil de greu de digerat. Descrierea este asupra unui tipar anume, fără generalizări. Îmi vine în minte celebrul basm ”Albă ca Zăpada” – unde mama vitregă e exemplul perfect pentru cele expuse mai sus și chiar dacă în viața reală mamele nu trimit vânători să își omoare fiicele, simbolic o fac ele însele, poate chiar zi de zi.
Trăsăturile patologice menționate se împletesc în mai multe diagnostice, pe care nu simt nevoia să le enumăr. Dincolo de patologie, fiecare om are și părți bune.
În spatele unor astfel de tipare de relaționare nocivă zac răni narcisice (timpurii) dureroase, create în copilăria mică, greu de privit vreodată (astfel de persoane rareori spre niciodată ajung în terapie). Femeia/mama falică a fost cândva o fetiță fragilă rănită. Iar psihicul ei așa a putut face față experiențelor insuficient de bune/dorințelor prea mari de atenție și iubire, frustrărilor, lipsurilor. Nimeni nu e de judecat. E multă durere acolo (prea puțin simțită), dar și multă durere creată mai departe, asupra copiilor – prea intens resimțită. De regulă abia fiicele sau nepoatele lor ajung să o proceseze, în propria terapie. Fiii cred că au nevoie de mai mult timp pentru a reuși să se desprindă, să se dezmeticească, să își regăsească identitatea – dacă și-o vor regăsi/construi vreodată.
E bine să ne uităm în impactul creat de astfel de modele parentale și să ameliorăm pe cât putem cascada traumelor din neam, măcar pentru generațiile viitoare.
