PĂRINȚII CARE INFANTILIZEAZĂ
Se spune că orice părinte își iubește copilul, dar există oare o “iubire” părintească ce nu dă voie copilului să crească? Un soi de creștere care în loc să te ajute să te dezvolți și să devii autonom, puternic, curajos, încrezător în tine, te face mai degrabă dependent, anxios, fragil emoțional?
Da, din păcate, există părinți co-dependenți emoțional de propriii copii. În acest rol sunt de obicei mame care în relația cu copilul nu reușesc să îl vadă pe acesta ca fiind separat de ele, nici măcar atunci când cresc. Pentru ele (dar și pentru unii tați) copiii sunt chiar o sursă de hrănire, scopul vieții, un substitut de partener, ecran pentru proiectat vise/idealuri și reparat frustrări proprii, “obiecte” nepricepute și fragile, care au nevoie să fie manevrate, ghidate exagerat, conform propriei voințe.
Acești părinți consideră că ei știu cel mai bine și se impun mai mult sau mai puțin subtil. Ei nu reușesc să dea spațiu unicității copilului, dezvoltării lui unice, în direcțiile simțite de acesta, ci invadează cu propriile trăsături și dorințe. Chiar ocupă foarte mult spațiu (verbal, prin acțiuni și putere), obligând copilul să rămână “mic” în fața cuiva atât de “mare”.
De cele mai multe ori nu fac asta conștient, nici din răutate, ci mai degrabă chiar nu își dau seama cât rău fac. La rândul lor, probabil, au trăit cu lipsuri, răni sau modele insuficient de bune în relațiile timpurii.
***
CE AU NEVOIE COPIII?
Copiii au instinctual nevoia de a învăța și dorința de a deveni din ce în ce mai autonomi – observăm asta de foarte timpuriu, vedem cât sunt de mândri când reușesc ceva pe cont propriu. Ei au nevoie de sprijin și încurajare, să relaționeze cu cineva care le oferă spațiul de a fi, ocazia de a greși și de a învăța din greșeli, curajul de a încerca, modelul imperfect al adultului, care însă perseverează, mai cade, se ridică, nu e perfect, nu e de neatins, nu e invincibil, dar nici o victimă fragilă și anxioasă. Au nevoie de părinți suficient de buni, suficient de sănătoși psihic, umani, asumați, autentici, capabili să se uite în ei înșiși, pentru a nu sufoca/folosi/distruge acele tendințe naturale sănătoase pe drumul lor spre autonomie și vârsta adultă.
Și totuși, sunt părinți anxioși sau posesivi, care nu permit copilului să devină astfel, să aibă încredere în el însuși, să își dezvolte abilitățile real și să se separe de ei. Acești părinți îi mențin într-o legătură de dependență, fiind ei înșiși prea anxioși sau prea protectivi.
***
ADULTUL FRAGIL
Copilul care a fost crescut de un adult nesigur sau care a investit enorm în copil pentru propriile beneficii (inconștient), rămâne fără să vrea legat de acesta și la vârsta adultă. Își întreabă părinții ce ar trebui să facă, nu ia decizii pe cont propriu sau e anxios în a se hotărî pentru ceva al lui, trăiește deseori anxietate sau își sabotează succesele, nu reușește să se desprindă nici când are partener, copii. Se simte incapabil să facă lucruri pe cont propriu, poate incapabil sau nefericit să aibă o familie a lui, să locuiască singur sau să se bucure de viață așa cum simte.
De fapt, acești adulți crescuți cu o sfoară invizibilă nu și-au descoperit niciodată aripile, pentru că zborul lor ar fi însemnat durerea părintelui atât de iubit. Și în același timp, frica imensă ce ar veni din această desprindere.
#fragilitate#părintecodependent
Poza: https://www.simplypsychology.org/codependent-parent.html
