În devenirea noastră de adulți trăim cu impresia că ar trebui să fim complet sănătoși psihic, fără simptome care să denote suferințe mari.
Credem că a fi SĂNĂTOS PSIHIC înseamnă că nu ar trebui vreodată să avem stări depresive (poate fi ceva rușinos să treci prin așa ceva, nu?), anxietăți, ieșiri nervoase, neputințe mari, frustrări intense, furie de nestăvilit, ură, agresivitate, vinovăție puternică, goluri interne, eșecuri mari, nemulțumire, oscilații de dispoziție etc.
Avem sentimentul că dacă trecem printr-o provocare emoțională, nimeni nu trebuie să afle, pentru că toți ceilalți sunt foarte bine, iar noi suntem defecți.
ÎN REALITATE a fi echilibrat permanent și a nu trece prin astfel de stări/căderi/regresii/provocări este UN MIT și o iluzie.
Cum ar fi să ne spună cineva încă din adolescență că este NORMAL să trăim astfel de suferințe și provocări, că ele vin să ne arate niște răni, niște nevoi, niște conflicte, dar fac parte din UMANITATEA NOASTRĂ? Că ele există pentru că SUNTEM OAMENI. Și cu cât reușim mai bine să le trăim fără să ne doboare, să le integrăm cu blândețe și acceptare, cu atât suntem de fapt mai sănătoși și mai maturi emoțional.
A fi sănătos psihic NU ÎNSEAMNĂ A NU SUFERI, nu înseamnă a ajunge la o stare “zen”. Ba dimpotrivă, înseamnă A FI CAPABIL SĂ TRECI prin ceea ce simți fără a fi distrus, a avea curajul să trăiești și tristețe intensă (altfel nu ai putea parcurge sănătos niciun fel de pierdere/doliu), și goluri, și stări regresive ca de copil neputincios, a-ți da voie să plângi, să fii furios, a nu te considera defect pentru că treci prin ceea ce treci. A trăi viața în complexitatea ei, fără a nega emoțiile dureroase și a fugi de conflicte. A fi sănătos psihic înseamnă a fi precum un arc, modelabil, rezilient, care se adaptează la ceea ce trăiește.
Da, viața ar fi mai simplă dacă am auzi mai des că AVEM VOIE SĂ SUFERIM. Și că asta nu ne va doborî, mai ales dacă găsim sustinerea necesară pentru a ne înțelege provocările și a ne integra rănile.
A fi MAI SĂNĂTOS PSIHIC înseamnă a putea trăi viața cu mai multă reziliență, cu mai multă ușurință în a accepta eșecurile, suferințele, greul, cu mai multă bucurie și satisfacție, cu mai multă ÎMPĂCARE DE SINE. Chiar și atunci când NU PUTEM ceva.
Când cineva se laudă că a ajuns “la cel mai înalt nivel”, că el nu mai are nimic de lucrat cu sine, că este într-o pace continuă și nimic nu-l poate atinge… Miroase a multă disociere, negare și fugă de sine însuși, fugă de greu, de autenticitate, de realitate, de profunditate, de acceptare, de onestitate. Consider că un astfel de echilibru nu e doar fragil, ci și periculos. Pentru că nu știm când piedestalul de cristal se va sparge în fața unei provocări reale și toată acea imagine de perfecțiune se va spulbera în mii de bucăți, aruncând omul ce trăiește într-o iluzie… în adevărul prea greu de dus. Astfel de “guru” consideră că pot ajuta oamenii să se “ridice” spre nivelul lor. Eu aș fugi în direcția opusă. Recomand și prefer oricând un ghid autentic, ce are propriile căderi și slăbiciuni, dar este uman, imperfect, onest și autentic decât un astfel de “zeu” ce se laudă cu starea lui de “perfecțiune”.
Dacă suntem sinceri cu noi și cu ceilalți, putem susține că viața, relațiile, interiorul nostru nu sunt simple și lipsite de provocări. Avem lecții de parcurs cât trăim și cred că frumusețea vieții poate fi trăită tocmai prin a descoperi mereu ceva la noi, a ne iubi cu tot cu părțile acelea mai slabe, mai neputincioase, mai suferinde. A ne da voie să fim și vulnerabili. A nu ne mai judeca pentru suferințele și căderile noastre. A trăi greul cu mai multă forță și a ne adapta oricăror emoții trăim. Abia atunci cred că vorbim de o sănătate psihică temeinică.
Și asta e ceva îmbucurător, nu-i așa?
