Am citit cândva o întrebare aparent simplă, dar care m-a pus pe gânduri:
Ce este mai dureros/dificil/provocator: să accepți moartea cuiva drag sau despărțirea de cineva iubit?
Răspunsurile date rapid au fost, desigur, că moartea cuiva este mai gravă.
Sunt de acord că moartea e resimțită mai grav, mai puternic decât pierderea cuiva care nu moare, însă când ne referim la trăiri intense, procesul de doliu după divorț/despărțire/pierdere a unui prieten (care nu moare) poate fi mult mai dificil de trăit.
Doliul în fața morții cuiva
În fața morții există frică, revoltă, negare, dorință de amânare, însă există și aspectul biologic natural ce face ca integrarea realității să poată fi acceptată. Suntem până la urmă muritori cu toții și oricât ne-am feri de această realitate sau am încerca să o depărtăm de câmpul gândirii noastre, ea plutește în fiecare dintre noi, ca ceva de neevitat. Este, se spune, singura realitate sigură.
Moartea neașteptată
A pierde pe cineva printr-o moarte șocantă/neașteptată (accident, boală care duce galopant la deces, crimă, sinucidere) cu siguranță este teribil de greu de integrat. În aceste cazuri moartea vine ca o tornadă de emoții și stări: furie, sentiment de nedreptate, ură, neputință, iubire puternică ce își pierde “obiectul” (și rămâne ”atârnând”), dor intens, căutare, vinovăție și altele. E normal să fie teribil de greu de trăit doliul în astfel de pierderi. Mai ales când e vorba de copii, părinți sau persoane apropiate. Nu la aceste tipuri de pierderi mă refer acum, însă.
Moartea naturală
Când vorbim însă de o moarte “pregătită” (anticipată), precum cea survenită în urma unei boli îndelungi sau a bătrâneții, doliul poate fi trăit mai natural, firesc, cu tristețea lui specifică. Poate că moartea nu vine niciodată cu o pregătire completă, nimeni nu e cu adevărat pregătit vreodată să o accepte. Însă ea poate fi procesată ulterior, prin doliul intern și chiar prin tradițiile specifice, care ajuta la acceptarea și desprinderea de cel pierdut. După moartea cuiva, chiar dacă inițial ne e greu să acceptăm că nu vom mai vedea, atinge sau îmbrățișa persoana dragă, suntem conștienți că ea rămâne în sufletul nostru prin felul în care ne-a format, prin experiențele împărtășite împreună. O putem păstra în interior, nu avem nevoie să îi dăm drumul definitiv, ci simbolic ne folosim de tot ce am internalizay în relația cu ea. Dacă ne dăm voie să trăim emoțiile firești de furie, tristețe, în final ajungem și la acceptare.
Putem vorbi de un doliu asemănător în despărțiri?
Da, cu siguranță că în fiecare pierdere a unei persoane de care ne-am atașat, trecem printr-un doliu, chiar dacă aceasta nu a murit real.
Însă ceea ce face doliul despărțirii MAI GREU de dus (în perspectiva mea) consider că este tocmai această contradicție: omul acela drag nu a murit. Ci doar l-am pierdut noi. El încă trăiește. Însă nu pentru noi. Nu îl mai putem păstra la interior în aceeași formă în care o facem când moare cineva, pentru că a păstra intern (dar a nu mai putea avea) provoacă o suferință nesfârșită. Când cineva moare, îl păstrăm pentru că știm că nu mai poate fi lângă noi. Când pierdem pe cineva, dar acesta trăiește, trebuie să îi dăm drumul pentru că nu mai poate fi al nostru, deși mai există pentru alții.
Chiar dacă ne-am dorit acea despărțire sau chiar dacă am știut rațional că ea e necesară, doliul este o provocare întotdeauna, dacă ne dăm voie să fim onești cu noi înșine. Nici măcar după o relație marcată de abuz sau decepții precum trădare, despărțirea nu e mai ușoară, dimpotrivă (poate fi cu atât mai dificilă pentru că s-a investit enorm, în ciuda realității teribile).
Pentru a parcurge un doliu este necesar să retragem o investire emoțională (mai intensă sau mai puțin intensă, mai îndelungă sau care nu a durat atât de mult), DEȘI persoana nu a murit. Atunci când cineva moare, există un sens în această retragere a libidoului (așa numim în psihanaliză “energia” investită, sentimentele), pentru că “obiectul iubit” chiar nu mai este în viață.
În despărțiri, însă, în ciuda faptului că această persoană TRĂIEȘTE, pentru noi ea TREBUIE să moară (simbolic). Și asta este teribil de greu de integrat.
În despărțirea de soț/soție, în depărtarea de părinți/frați (deși aceștia trăiesc), în pierderea unui prieten de suflet, în despărțirea de iubit/iubită, doliul care se cere rămâne de foarte multe ori NEPARCURS în totalitate, adică insuficient parcurs. Pentru că e prea dureros și dificil de integrat.
Negăm suferința, disociem afectele, rămânem blocați în mental și ne spunem cu argumente (reale) că așa era mai bine. Sau, dimpotrivă, ne “stingem” pierzând parcă noi (în locul “mortului”) suflul, viața, devenind depresivi, neînțelegând de ce un celălalt atât de iubit a ales ALTCEVA, de ce nu ne-a ales, de ce nu ne-a păstrat, de ce nu a luptat pentru noi. Uneori există încă atâtea “De ce-uri” care nu ne dau voie să mergem mai departe…
Doliul sănătos în despărțire
Pentru a trăi sănătos o despărțire de cineva care a fost important în viața noastră, avem nevoie de multă răbdare și blândețe față de noi înșine și (de preferat) de însoțire din partea cuiva capabil să ne fie alaturi în orice emoție simțim, nu care să ne încurajeze forțat sau să ne nege suferința. În acest proces de acceptare a pierderii ajută enorm să nu ne simțim singuri. Desigur, putem parcurge doliile și pe cont propriu, în funcție de forța psihică și de disponibilitatea noastră de a face asta.
Dolii neîncheiate
Nu e ușor să accepți că ai pierdut pe cineva iubit, ba chiar dimpotrivă – această neacceptare poate rămâne latentă ani de zile, uneori chiar o viață întreagă. Sunt dolii care se parcurg abia la decenii distanță, când omul devine în sfârșit pregătit să “dea drumul”. Sunt și dolii care nu sunt parcurse niciodată, ci duc la ”moartea” emoțională a persoanei care rămâne prinsă în depresia sau dependențele ei.
Suntem oameni și trăim diferit toate aceste pierderi inerente (ce apar inevitabil pe parcursul vieții), pierderi cărora deseori nu le dăm importanță, dar care inconștient ne marchează parcursul: pierderi față de oameni ce nu ne mai sunt alături, față de noi înșine, cei care eram cândva, față de cine am fi putut fi dacă…, față de ce ne-am fi dorit, față de oportunități pierdute, față de relații visate, față de idealuri închipuite.
Ne negăm suferința, dorințele, conflictele și e normal să ne apărăm de ele.
Când însă trăirile ascunse încep să apese sufletul și nu ne dăm seama ce ne face să ne simțim atât de rău, poate că e vremea sa ne întrebăm ce dolii mai avem de dus, pe care le-am tot amanat. Ce dolii nu și-au încheiat jelirea, ce părți din noi închidem în subsol, crezând că suntem “bine” dacă ne afundăm în muncă, în alcool, jocuri sau dacă tragem de noi negându-ne depresia.
Nu e niciodată prea târziu să acceptăm pierderile. Iar atunci când se simte imposibil a face asta singuri, psihoterapia ajută enorm.
