REZISTENȚA LA SCHIMBARE ȘI TEAMA DE JUDECATĂ
Deși aparent aproape am ieșit (ca popor) din acea etapă în care mersul la psiholog era asociat cu „nebunia” (problemele mentale grave), există încă o teamă de a fi judecat sau de a simți rușine atunci când căutăm sprijin. Pe lângă aceste aspecte care uneori ne pot ține pe loc sau care îngreunează luarea unei decizii, există oricum o rezistență internă la schimbare și frica de a ne explora suferința.
E firesc, uman, să ne temem și în același timp să ne dorim să fim autonomi, nu să simțim că avem nevoie de cineva pentru a fi mai bine. Însă chiar și Einstein a exprimat: „Nicio problemă nu poate fi rezolvată la același nivel de conștiință la care a fost creată.” (adică de propria minte, fără o altă viziune; iar uneori chiar avem nevoie de perspectiva cuiva din exterior pentru a ieși din propriile cercuri mentale)
Oare doar cei profund tulburați au nevoie de psihoterapeut?
În perspectiva mea, în tulburările grave (schizofrenie, depresie, anxietate, tulburări de personalitate) psihoterapia se impune, pe lângă tratamentul medicamentos.
Însă și dacă nu e vorba de patologie evidentă, există în fiecare zone psuhice mai puține integrate, zone mai fragile. Există, de asemenea, o dorință în noi de a fi mai bine, de a evolua. E adevărat, foarte puțini vin în cabinet mânați de această dorință de a se cunoaște mai bine, de a își depăși limitele și a își spori potențialul sau doar de a fi mai autentici, a se explora mai profund. Majoritatea pacienților sunt motivați spre psihoterapie de o suferință puternică sau insatisfacție/eșec pe plan profesional/relațional.
SIMPTOME/ASPECTE CE POT FI AMELIORATE ÎN PSIHOTERAPIA PSIHANALITICĂ:
– Stimă de sine scăzută;
– Stări depresive;
– Confuzie, incapacitatea de a lua o decizie;
– Anxietate;
– Fobii;
– Ticuri nervoase;
– Însingurare, lipsa relațiilor sociale;
– Migrene și dureri constante sau repetitive;
– Insomnii;
– Boli ce nu și-au găsit o cauză medicală (dar chiar și având o cauză biologică);
– Relații disfuncționale, a trăi în abuz;
– Sindrom post-traumatic;
– Obsesii, compulsii;
– și altele
Poți duce o viață în care aparent ai ce îți dorești, dar nu reușești să te bucuri de ceea ce ai. Poți avea succes, poți fi extrem de capabil, dar să resimți un gol intern, ca o nemulțumire. Poți fi bine cu tine, dar să nu ai relațiile pe care ți le dorești. Sau poți avea relațiile dorite, dar intern să te simți absent de propria viață.
E oare de blamat când cineva nu reușește să fie bine?
E oare constructiv să judecăm pe cineva pentru cât poate?
E oare matur să râdem când cineva se simte tras în jos de traumele lui, doar pentru că au fost demult?
Da, încă se judecă mult pentru neputințe, pentru căutări, pentru stări de necontrolat. Cine e cu adevărat onest cu el însuși, știe cât de greu este să te ridici și să îți cauți binele, atunci când ai avut o creștere marcată de neglijență sau abuzuri. Cineva cu o fundație sănătoasă ori aflat în negare puternică nu poate înțelege.
Psihoterapia nu face minuni de la sine și nu poate promite, însă e un sprijin puternic și necesar atunci când vrem să fim mai bine. Procesul personal de creștere și întărire a personalității e bazat pe alianța creată dintre pacient și psihoterapeut, pe resursele lor interne și pe acea perseverență și dorință necesare pentru o schimbare temeinică. Ceea ce ajută cu adevărat este mersul spre rădăcinile suferințelor și reconstrucția într-o relație sănătoasă, bazată pe empatie și susținere specializată.
