Despre patologia narcisică s-au scris volume și pagini întregi, iar lumea internetului abundă în atacuri asupra acestei categorii de persoane tulburate. Oamenii au ajuns să eticheteze orice persoană rea, cu intenții ascunse, manipulativă, care se răzbună ori nu arată empatie ca fiind narcisistă. Total eronat. Această patologie e cu mult mai complexă și sper să reușesc să o schițez mai jos.
Îmi propun să prezint în textul meu cauze și trăsături ale tulburării de personalitate narcisică așa cum le-au explorat marii psihiatri și psihanaliști Heinz Kohut & Glen Gabbard – două figuri valoroase în lumea psihiatriei și a psihologiei, care au lucrat în cabinet cu această tulburare.
Mi-aș dori să se diminueze/rărească eticheta ”monstruozității” puse prea lejer și dur în ziua de azi chiar și de către psihologi – care (oare chiar neintenționat și fără scopuri de marketing?) gratifică și seduc ”victimele” narcisismului făcând din patologia narcisică un soi de grotesc demn de ars pe rug, stigmatizând teribil și uitând că indiferent de tulburarea psihică trebuie să existe măcar un minim respect pentru ființa umană. Consider necesar ca măcar în acest domeniu să privim mai complex, mai profund asupra unei patologii care (precum toate celelalte) arată o suferință (lipsă) profundă în dezvoltarea timpurie: narcisismul. Nimeni nu a DECIS să devină așa.
————————————————————————————-
În viziunea lui Kohut narcisismul nu reflectă „prea mult“ dintr-un libido investit în sine însuși (nu consideră că există prea multă iubire de sine). Din contră, tulburarea primară este rezultatul unei prea puține dezvoltări a structurilor narcisice sănătoase, o perturbare a procesului normal de dezvoltare.
El propune să privim pacientul într-un mod complet diferit — nu în termenii de a fi primit prea multă atenție, ci în termenii tipului de atenție pe care a primit-o.
În cazul ”Eduardo” – bărbatul homosexual suferind de tulburare narcisică aflat în terapie cu K., mama îi oferise băiatului o mixtură mortală: i-a suprastimulat sentimentele copilărești de grandoare și omnipotență (ce există în mod natural în noi toți, în prima etapă a copilăriei), l-a lăsat să creadă că ar trebui să fie capabil să facă orice, l-a transformat în marioneta sa ideală, însă a uitat de el ca persoană de sine stătătoare și astfel i-a compromis capacitatea de a se dezvolta independent, autonom, separat.
Un părinte prea permisiv sau prea receptiv la nevoile copilului nu va produce o frustrare sănătoasă a Eului grandios (firesc în etapa infantilă) și nici o detașare a Eului copilului de părinte. Lipsește, de asemenea, imaginea idealizată a adultului, atât de necesară pentru a fi internalizată (copilul nu a putut internaliza figurile adulte idealizate). Dintr-o lipsă de idealizare a celuilalt, din lipsa de identificare cu figura de îngrijire, din neputința de a se crea complet ca Sine autentic, dar și pentru că Eul infantil a fost menținut așa, individul rămâne blocat (legat) de validarea interpersonală, păstrându-și Sinele grandios până la vârstă adultă. Nu există o alegere în acest sens, e supraviețuire psihică.
În cazul acestei tulburări, stima de sine oscilează între înălțimi amețitoare (extrem de ridicată) și adâncimi îngrozitoare (angoase năucitoare de devalorizare de sine). Individul nu beneficiază de o forță securizantă (contrapondere) care să tempereze planurile nerealiste sau să absoarbă frustrarea și înfrângerea. Practic, el e lipsit de uneltele unei auto-reglări elementare. Sentimentelor intense de grandoare li se adaugă absența capacității de efort susținut. Existența în tulburarea narcisică este greoaie, marcată de gol și de efort intern, apăsătoare, poate lipsită de sens și satisfacție reală. O persoană organizată intern narcisic se simte în mod intim frauduloasă și de neiubit. A fost nevoie de dezvoltarea psihologiei în sensul atașamentului și al separărilor, reglării afectului, integrării traumei și rușinii, creării siguranței de bază și a identității, pentru a înțelege mai bine narcisismul.
”În orice personalitate narcisică grandioasă, vanitoasă, este inclusă un copil rușinos, iar în orice narcisic deprimat și autocritic se ascunde o viziune grandioasă.” (Nancy McWilliams)
În relațiile interpersonale (și în terapia personală), celălalt (analistul) nu este resimțit ca fiind o ființă separată, ci ca o extensie necesară a sinelui slăbit al pacientului. De aici sentimentul că narcisiștii s-ar ”hrăni” din ceilalți. Da, chiar au nevoie să facă asta pentru a nu se prăbuși psihic/pentru a exista. Toate persoanele narcisice trăiesc un sentiment de inferioritate și teroare internă de a nu fi suficienți de buni, de a fi slabi sau inferiori. Comportamentele lor compensatorii pot să difere foarte mult, preocupările lor fiind similare.
Glen O. Gabbard e unul dintre cei mai importanți psihiatri și psihanaliști contemporani care au scris despre tulburările de personalitate, inclusiv narcisismul, atât din perspectivă clinică, cât și psihodinamică. El a analizat atât scrierile lui Kohut, cât și pe ale lui Kernberg, Bion, Ogden.
Pentru Gabbard narcisicii sunt extrem de nesiguri pe propriile capacități de a iubi/a fi iubiți, având nevoie de validare externă pentru a se ”hrăni” cu un obiect idealizat, care să nu-i umilească ori batjocorească vreodată. Căutarea celor care le pot aduce admirație și empatiza cu nevoile lor este o necesitate care va provoca inevitabil dezamăgiri profunde.
Defensele (apărările) acestei patologii încearcă să evite suferința cauzată de vidul interior, însă în realitate toți acești indivizi suferă profund, fiind nefericiți sau chiar ”disperați”.
Asemenea lui Kohut, Gabbard subliniază că narcisismul nu se reduce la „prea multă iubire de sine”, ci, de fapt, ascunde o incredibilă fragilitate emoțională, incertitudini profunde și un sentiment de inutilitate.
Pe când unii dintre ei par să nu fie deranjați de felul lor de a fi (nu resimt un disconfort), pentru mulți suferința internă vine mai ales din sentimentul eșecului în toate relațiile apropiate sau profesionale. Efortul relaționărilor este extrem de ridicat, nevoile de respect, recunoaștere și admirație fiind crescute atât în familie, cât și la locul de muncă. Frustrarea vine din nereușita controlării reacțiilor celorlalți – de care au nevoie disperată pentru a-și stabiliza propria imagine de sine (sentiment de futilitate).
Printre caracteristicile analizate de Gabbard ale acestei tulburări sunt:
- Tendința la sentimente de rușine și umilire (ca reacție la ofense relativ minore);
- Negarea durerii sau a conflictului (indiferența față de realitate, vorbirea în prezența cuiva mai degrabă decât cu cineva);
- Comparația permanentă între sine și altcineva, alimentată de invidie și care implică devalorizări puternice (au nevoie să devalorizeze, să micșoreze pe altul, pentru a își menține stima de sine și sentimentul propriei valori);
- Idealizarea celuilalt (recurg la o supraevaluare a celorlalți încercând să stimuleze admirația reciprocă; se poziționează ”în umbra” cuiva, pentru a se simți speciali);
- Dificultatea de a înțelege ori de a fi interesat de experiența internă a celorlalți (lipsa empatiei emoționale);
- Retragere din interacțiunile sociale pentru a evita vulnerabilitatea la umilire;
- Sentimentul de a fi victima martirizată a relelor tratamente din partea celorlalți;
- Farmecul inițial, urmat de o pierdere a interesului față de celălalt;
- Aparențele înșelătoare și lipsa de onestitate, însoțite de un efort de a-l seduce sau amăgi pe celălalt.
Incapacitatea de a fi vulnerabili, dar și dificultatea de a trăi sentimentul de pierdere provoacă o serie de rezistențe narcisice, schimbarea fiind extrem de dificilă (nu imposibilă). Pentru a se apăra de deziluzia idealizării pot reacționa cu furie narcisică. Ei pot avea o puternică pulsiune agresivă ori o lipsă de toleranță pentru anxietatea față de impulsurile agresive (sunt speriați de propria lor putere). Când se simt deficitari în comparație cu un altul, invidia e transformată în dispreț/ridicularizare/atac.
Tulburarea narcisică poate avea valențe de perversiune sau trăsături anti-sociale (psihopate) ori poate fi confundată cu alte patologii.
Aceste trăsături nu există cu un scop conștient de a face rău altuia, ci ele sunt o compensare pentru dezamăgirile relaționale timpurii și mecanisme de apărare/funcționare! Dacă te simți lezat de o astfel de persoană, e rolul tău să pui limite sau să te distanțezi.
Încheiere
Deși pacienții narcisici par adesea să se situeze în centrul evenimentelor, ei funcționează într-un soi de ”carapace” psihologică menită să îi distanțeze de implicarea emoțională și de riscul de a fi răniți. Nu reușesc să se contecteze emoțional cu un celălalt, pentru că se raportează la altul ca la o extensie proprie, necesară: o anexă utilă a Sinelui. Eul lor e prea fragil pentru a face față frustrărilor sau ”atacurilor” resimțite subiectiv.
Prognosticul de ameliorare se poate îmbunătăți dacă există o oarecare capacitate de doliu și ”depresie” (premisa pentru a parcurge dolii și pierderi necesare, pentru a începe să tolereze frustrarea), dacă terapia este marcată de non-judecată și capacitate empatică (nu doar empatie, ci înțelegere profundă a modurilor în care pacientul a fost rănit, nu a fost oglindit suficient etc).
Dacă ești într-o relație cu un astfel de partener, ești adult și răspunderea pentru o viață mai bună îți aparține. Nu te forțează nimeni să salvezi, tolerezi sau iubești un astfel de om. Consider că propriul proces terapeutic te va ajuta mult. Iar a te simți o victimă a unui ”narcisist” nu îți va aduce real nimic transformator. Mai degrabă întreabă-te dacă nu cumva partenerul/partenera/șeful/șefa îți atinge răni mai vechi, create în propria familie – de multe ori, acolo a început rana sângerândă. Când te vei ocupa de rănile tale, relațiile tale se vor transforma într-un fel sau altul.
Despre părinții cu astfel de tulburare am scris un alt articol. Acolo este, de fapt, cea mai mare suferință – în copiii lor lipsiți de puterea desprinderii. Pentru un copil creșterea cu un astfel de părinte e extrem de lezantă, pe termen lung. Despre astfel de copii ajunși adulți voi scrie într-un alt text.
Dacă te regăsești în descrierea de mai sus ori doar consideri că ai trăsături narcisice care îți provoacă suferință, fii blând cu tine. Suntem cu toții (în cea mai mare parte) rezultatul relațiilor noastre timpurii. Eu consider că te pot susține în greul tău, în angoasa de a privi în tine însuți și chiar în rușinea stigmatizării, dacă îți dorești să fii conținut într-un proces de durată, fără judecată.
Bibliografie:
- G. Gabbard, Holly Crisp – ”Narcisismul – Dileme, diagnostice și strategii de tratament”
- Heiz Kohut – ”Psihologia Sinelui”; ”Cum vindecă psihanaliza?”
- Nancy McWilliams – ”Diagnosticul psihanalitic”
poza: www.gaslightingcheck. com
