Poate părea deosebit și benefic să fim oameni care citesc, care ascultă pe alții mai înțelepți (aparent, cel puțin), oameni care caută să se informeze, să fie la curent, să înțeleagă, să exploreze rațional și conștient cine sunt ei, cum să îi înțeleagă pe ceilalți și ce pot face pentru a fi mai bine.
Însă duce asta cu adevărat la schimbare?
Cu bibliotecile pline, cărțile adunate și chiar parcurse, cu abonamentele la YouTube și căștile în urechi, creștem și ne schimbăm cu adevărat sau doar ne liniștim conștiința că facem ceva? Doar ne păcălim că evoluăm? Doar trăim iluzia unei transformări, în timp ce ne apărăm strașnic de ea?
Citind, ascultând, putem avea conștientizări, da. Putem face anumite “click-uri”. Însă nu cred că profund se schimbă ceva în tiparele noastre de gândire sau de relaționare. Ba dimpotrivă, cunoașterea și raționalizarea pot fi chiar apărări împotriva schimbării și înțelegerii reale de sine.
Pentru ca cineva să se schimbe profund, e nevoie să se LASE schimbat. Într-o relație. Și asta poate suna și se poate simți înfricoșător.
Doar în relație cu cineva ne putem vedea cu adevărat pe noi. Iar mulți oameni fug o viață întreagă de a se vedea pe sine cu adevărat…
Sinele nostru (sau ce credem că ar fi acesta, interiorul nostru ascuns, profund, complex) poate fi mai înfricoșător decât orice spaimă exterioară. Așa că ne ajută să îl “îmblânzim” citind despre el, ascultând, crezând că îl înțelegem mai bine.
Citind și urmărind informații aproape compulsiv (ca o nevoie repetată), raționalizând aspectele emoționale, de fapt doar perpetuăm o învârtire în jurul problemelor, un cerc vicios. Intelectualizăm deseori poate propria suferință, facem conexiuni mentale, dar nu putem schimba cu adevărat ceva în noi. Spunem sau lăsăm să se creadă că vrem să schimbăm ceva, însă rămânem în zona călduță, de confort, de cunoscut.
Cred că transformarea personală poate surveni doar printr-o relație.
Vulnerabilizându-ne și fiind susținuți într-un proces personal, unic, adaptat nouă, un proces în care suntem pionul principal, nu spectatorul inteligent care observă, dar rămâne veșnic același. Un proces în care nu ni se spune cine ar trebui să fim, nici nu ni se pretinde o țintă anume, ci doar ni se dă voie să fim. În cea mai înfricoșătoare formă a noastră: cea autentică. Aceea plină de goluri, dureri, nevoi acute, gânduri teribile și stări care mai de care mai dureroase, de care fugim zilnic așa cum putem.
Nu cred în forțări mentale, în schimbarea gândirii sub formă de dresaj/auto-dresaj, în eficacitatea podcasturilor sau a terapiilor comportamentale.
Informarea poate face parte din proces și este o parte din cunoaștere, însă dacă rămâne doar informare, fără trăire, nu are cum să transforme.
E ușor să îți vezi suferința ca un cititor, ascultător, om intelectual care gândește și înțelege lucruri. Nu e nimic de criticat. E ceea ce ai tu acum nevoie.
Cred însă că e cu adevărat provocator să trăiești ceea ce e de trăit și să te lași modelat într-o relație, adică să renunți la controlul absolut pe care îl ai atunci când ești singur/alegi să rămâi în mecanismele minții tale. Însă asta vei face doar când vei simți tu și nimeni nu te va putea vreodată presa să schimbi ceva, până când tu însuți nu ești pregătit să te vezi mai profund – într-o relație terapeutică.
