Wilfred Bion a fost un psihanalist britanic ce a contribuit la dezvoltarea psihanalizei post-freudiene.
Stilul său terapeutic îndeamnă analiștii să dezvolte o relație terapeutică transformatoare emoțional, bazată pe ascultarea profundă. Ședința de psihanaliză să fie lăsată să curgă, încât să permită gândirea autentică a pacientului. Fără a ne concentra pe a ține minte, fără a rămâne în rațional, ascultând latent, permițând inclusiv comunicarea de la inconștient la inconștient, tolerând A FI-ul mai mult decât A FACE-ul. Cu smerenie și toleranță pentru A NU ȘTI.
Fără dorință
Cred că cel mai provocator aspect (între multe altele) pentru terapeut este A RENUNȚA LA DORINȚĂ.
Dacă părinții au tot felul de proiecții asupra copiilor, terapeuții sunt acei oameni care sunt acolo doar să sprijine drumul pe care analizandul îl vrea, îl poate, îl caută, îl încearcă, îl schimbă.
Pe parcursul terapiei el poate schimba direcția de n ori și nu ar trebui să fim noi aceia care le-o creionăm. Nici într-un sens, nici în altul. Noi nu vrem să se despartă de soți/soții, să se împace cu ei sau cu părinții, nici să îi jupoaie mai mult sau mai puțin metaforic, dar nici să îi ierte.
A analiza fără dorință (precum frumos îndeamnă Bion) presupune a nu fi marcat de nevoia ta (ca psihoterapeut) de a îl vindeca pe celălalt într-un sens anume, de a îi vrea un bine aparent obiectiv (neutru) ori subiectiv (al tău), de a îl ajuta să se elibereze de suferință, de a îl scăpa de simptom. Există acel ”respect” pentru simptom. Există acea nevoie de a-l înțelege, de a păși spre rădăcinile lui, non-invaziv. Ascultarea și intervențiile ar trebui să aibă loc fără prejudecăți sau intenții, cu deschidere totală, pentru a permite sensului să apară.
Practic, Bion ne cere să permitem o CREȘTERE reală, profundă și AUTENTICĂ a celui care intră cu noi în alianță, NU pentru a deveni el ca noi, nici pentru a fi mai bine din perspectiva noastră, nici pentru a deveni salvatori/părinți care direcționează infantilizând.
Poate suna absurd să nu vrei binele pacientului. A practica în acest stil bionian nu înseamnă că nu îi vrei binele celui care te alege pentru a primi susținere. Nu înseamnă nici că îți e indiferentă starea lui. Nicidecum. Cu siguranță unul dintre scopurile psihoterapiei este să sprijinim individul să trăiască o viață mai satisfăcătoare, mai eliberată de suferință, mai autentică, să facilităm reziliența, să întărim Eul.
Însă pentru a ajunge acolo drumul este UNIC.
Nu există rețete și cu siguranță nu unele gândite de terapeut, pe care trebuie să le livreze cu ”pricepere” celui în nevoie. Scriu asta și pentru mine! Nu e ușor de urmat mereu. În psihanaliză intersubiectivitatea și spațiul (câmpul) creat de cei doi sunt marcate de ambele personalități. Psihoterapeutul nu este un ecran blanc pe care se proiectează diverse, ci vine la rândul său cu particularitățile sale. A asculta și a interveni fără dorință nu înseamnă a nu aduce nimic din tine, ci a stimula aducerea cât mai liberă și autentică a celuilalt. Și a da voie să te transformi și tu, la rândul tău.
În psihoterapia psihanalitică dezvoltarea personală are loc în ritmul și direcția pacientului. Chiar dacă punctăm motivațiile lui posibile (din spatele acțiunilor), chiar dacă îi facilitam crearea de legături, chiar dacă uneori spunem răspicat anumite mesaje clarificatoare – noi nu ar trebui să vrem să ghidăm. Nu noi trasăm direcția vieții unui pacient, ci el însuși. Așa cum poate, cum simte, cum vrea.
Dacă încă se întreabă cineva care mai este, atunci, rolul terapeutului, subliniez:
Cred că este tocmai acest CADRU SIGUR în care analizandul se poate explora pe sine, fără intervenții într-o direcție sau alta, (adică fără a fi menținut într-o zonă infantilă de pe o poziție de superioritate), fără a fi forțat sau transformat în cineva gândit de psihoterapeut, dorit de altul, fără a vrea ceva pentru el, în locul lui.
Nu știu dacă există însă un psihoterapeut care reușește să fie așa sută la sută; este însă un îndemn, o linie de ghidaj, un stil ce aduce beneficii terapiei (și implicit analizandului). Este exprimarea unui scop mai înalt decât acela de a liniști temporar pacientul oferindu-i ancore, exerciții, sugestii sau de a-l ÎNVĂȚA cum să facă pentru a fi mai bine. Psihoterapia nu ar trebui să fie despre lecții de predat-învățat, evaluări de progres sau teorii de aplicat, nici despre pași, rețete, căi deja ”știute”, ci despre transformare profundă. Fiecare proces e unic și complex, iar din poziția de analiști e nevoie să renunțăm la orice preconcepție pentru a o facilita.
A nu avea dorință ca psihoterapeut presupune a fi acolo ÎN MODURILE ÎN CARE CELĂLALT ARE CU ADEVĂRAT NEVOIE. Nu în modul în care TU consideri că are nevoie. Pentru că nu, nu știi real. Și nici el nu știe de la început, conștient, rațional, clar. Nevoile profunde, inconștiente, ies la iveală în timp, timid, nesigur. Și nu se cer a fi dresate, împlinite rapid sau schimbate.
A asculta “fără dorință și fără memorie” nu e ușor deloc. Înseamnă a renunța la tine însuți cel puțin parțial, pentru a face loc celuilalt să te “locuiască”. Să îl înțelegi, să îl simți, să îl tolerezi, să îl accepți. Exact așa cum e.
Înseamnă să îl poți primi fără să vrei să îl schimbi. Pentru că terapia nu e despre tine, psihoterapeutul. E despre el.
De multe ori vei reuși, de alte ori vei eșua. Dar măcar având această direcție non-directivă în minte, te poți redresa. Poți reflecta la tine însuți, urmărind reperele chiar și retrospectiv. Poți folosi benefic inclusiv greșelile din psihoterapie, dacă ești suficient de onest să te uiți mereu în tine și să permiți reglajul acesta fin al relației. E uman să fim imperfecți și e uman să greșim. Ba chiar e și necesar.
Benefic e să ne vedem exact așa cum suntem, cu toate trăirile, lipsurile și limitele noastre.
