Conform DSM V (Manualul de diagnostic diferențial), TOC (Tulburarea obsesiv-compulsivă) este o tulburare din categoria tulburărilor anxioase și se caracterizează prin prezența obsesiilor (gânduri, impulsuri sau imagini recurente și persistente, simțite ca intruzive și persistente, nedorite) și a compulsiilor (comportamente repetitive pe care individul se simte obligat să le realizeze ca răspuns la obsesii). În unele tulburări ce aparțin aceluiași spectru (precum tricotilomania), acțiunile repetitive sunt îndreptate asupra propriului corp (smulgerea părului/gratajul cutanat) și încercări de a opri aceste comportamente.
Tablou clinic:
A) Prezența obsesiilor, a compulsiilor sau a ambelor:
Gânduri, impulsuri sau imagini recurente nedorite, ce provoacă disconfort marcant și/sau anxietate;
Individul încearcă să ignore sau să suprime gândurile recurente neutralizând prin alt gând sau acțiune (realizarea unei compulsii);
Comportamente repetitive (ex. spălatul mâinilor, ordonare, verificare repetată etc) sau acțiuni mentale (ex: rugăciune, numărare, repetatul cuvintelor în gând) pe care persoana se simte nevoită să le realizeze ca răspuns la o obsesie sau conform unor reguli ce trebuie aplicate în mod rigid;
Comportamentele sau actele mentale încearcă să prevină sau să diminueze anxietatea sau disconfortul, ori să prevină o teamă pentru un eveniment viitor (asociere cu ticurile);
B) Obsesiile și compulsiile sunt consumatoare de timp:
Ele ocupă mai mult de o oră zilnic sau sunt de o intensitate ce duce la deficit social, profesional;
C) Simptomele nu pot fi atribuite consumului de substanțe (nu apar ca urmare a abuzului de medicamente sau droguri), nici unor afecțiuni medicale de alt tip
D) Perturbarea nu poate fi explicată mai bine prin alte diagnostice (precum ar fi schizofrenie, tulburări psihotice, tulburare depresivă cu ruminații de vinovăție, tulburare anxioasă generalizată etc)
În cadrul tulburării obsesiv-compulsive, individual poate fi conștient de faptul că acele convingeri apăsătoare sunt probabil false / poate fi doar parțial conștient (le consideră ca fiind probabil adevărate) sau total inconștient (convingerile sunt delirante, individul e convins de adevărul lor).
Numeroși indivizi cu TOC au convingeri disfuncționale ce pot include un sentiment exacerbat de responsabilitate. Au tendința de a supraestima o amenințare, sunt ghidați de perfecționism și intoleranță față de nesiguranță; ei supraestimează importanța gândurilor și simt nevoia de a le controla.
Apariția simptomelor este în mod tipic treptată, dar poate avea și debut brusc. (de regulă, în prima tinerețe, înainte de 35 de ani, însă poate surveni și după această vârstă).
Din perspectivă psihanalitică:
În tulburarea obsesiv-compulsivă (limbaj vechi: nevroză), pacienții sunt puși în mișcare de gânduri și acțiuni, în detrimentul simțirilor, trăirilor, intuiției, ascultării, jocului, visării, bucuriei de a crea sau a altor modalități ce sunt mai puțin instrumentate de rațiune.
Freud descria aceste persoane ca fiind ordonate, încăpățânate și zgârcite. Alții au adăugat: perfecționiste, punctuale, meticuloase, econoame, înclinate către intelectualizare și despicare a firului în patru în discuții. Pierre Janet îi descrie ca fiind rigizi, inflexibili, slab adaptați, mult prea conștienți, de încredere, pe care te poți baza, iubesc ordinea și disciplina, sunt stăruitori chiar și în fața unor obstacole exagerate, sunt practici, preciși și atenți la cerințele lor morale. Aflați sub stres sau în situația unor cereri extreme, vor denota un comportament simptomatic ce va fi ulterior transformat în ritual.
Conflictul intern
Conflictul de bază la obsesivi și compulsivi este furia (de a fi controlat) versus frica (de a fi condamnat sau pedepsit).
Aceste persoane folosesc cuvintele pentru a își ascunde sentimentele, nu pentru a le exprima. Afectul pare izolat, neformulat, mut, suprimat, indisponibil, raționalizat sau moralizat. Ei idealizează cunoașterea și activitatea mentală, în timp ce sentimentele sunt asociate cu slăbiciunea, naivitatea, pierderea controlului, dezorganizarea și murdăria.
Ei sunt capabili să iubească, însă nu își pot dezvălui părțile mai fragile din personalitate, fără anxietate și rușine; așadar vor transforma interacțiunile puternic emoționale într-unele sufocate de cognitiv. Mulți dintre obsesionalii afectați profund de obsesii extreme se află la granița cu paranoia.
Comportamentul compulsiv denotă o fantasmă inconștientă de control omnipotent. Aceasta derivă din credințe originare din perioada de dinainte ca gândurile și faptele să fie diferențiate (înainte de 3 ani).
Cauze
Cauza patologiei este strâns legată de relațiile cu figurile parentale care pun standarde comportamentale ridicate și așteaptă ca aceștia să se conformeze foarte devreme cu ele (în TOC aceste restricții ar fi strâns legate de educația sfincteriană, dar nu numai). Îngrijitorii severi și consecvenți în a recompensa un comportament ”bun” (docil), dar și a pedepsi un comportament „rău” (nepotrivit în concepția lor) creează premisele pentru declanșarea simptomelor de mai târziu. Unii dintre ei nu interzic doar comportamente neacceptabile în perspectiva lor (masturbare la vârste mici, murdăria, spontaneitatea etc), ci și sentimentele, gândurile și fanteziile ce le-ar fi însoțit.
Caz:
”Un bărbat cu care am lucrat fusese crescut într-o familie severă, protestantă, foarte religioasă, din vestul mijlociu; prezenta o capacitate emoțională redusă. Părinții lui speraseră că va deveni preot și au început de timpuriu să lucreze cu el pentru a se abține de la orice tentație și a-și interzice orice gânduri păcătoase. Acest mesaj transmis nu i-a dat bătăi de cap – de fapt, i-a fost ușor să se imagineze asumându-și rolul de persoană înalt morală în care cu înflăcărare l-au distribuit. Până la pubertate, când a descoperit că tentațiile sexuale nu sunt doar un pericol abstract, așa cum părea anterior. Din acel moment, s-a supradozat cu autocritică, a avut neîncetate ruminații raționale despre sentimente erotice pe care un alt băiat pur și simplu ar fi învățat să le trăiască și să le gestioneze.”
Sprijinul psihoterapeutic:
În psihoterapie procesul ar trebui să fie consolidat printr-o bunăvoință firească. Cei cu TOC sunt obișnuiți să fie exasperanți pentru ceilalți, fără a înțelege exact motivele, așa că sunt recunoscători când replicile primite nu vin ca o pedepsire a stilului lor iritant pentru celălalt. E important să le fie recunoscută și interpretată vulnerabilitatea lor pentru rușine. A nu-i grăbi, a nu-i critica și a nu-i sfătui ajută. Specialistul trebuie să-i ajute să își exprime furia și critica față de terapie și terapeut. Ei au nevoie nu doar să fie ajutați să își găsească și să își numească afectele, ci încurajați să le trăiască.
În psihoterapia psihanalitică accentul e pus pe aducerea din inconștient în conștient a conflictelor, a dorințelor interzise, a convingerilor rușinoase. Odată conștientizate, e nevoie să schimbăm atitudinea critică asupra lor, mișcorând vinovăția și autocritica ce îi apasă atât de tare.
Bibliografie: DSM V, ”Diagnosticul psihanalitic” (Nancy McWilliams)
