Cinci argumente împotriva auto-dezvăluirilor
De ce psihoterapeuții nu ar trebui să vorbească despre ei și viața lor, în ședințele tale?
Încep textul specificând că cei mai mulți psihoterapeuți fac asta punctual, chiar crezând că ajută. Mai ales în abordările comportamentale, se consideră că auto-vulnerabilizarea punctuală ca intervenție ajută pacientul să se simtă mai înțeles, să nu se mai simtă defect, nepotrivit sau inferior. Specialistul adaugă intervenții de genul “Și mie mi s-a întâmplat să mă blochez în fața oamenilor, se mai întâmplă.” sau “Uite, eu în relația cu mama mea am ales să X, tu cum vezi asta?” Sau “Am trăit și eu ceva asemănător, te înțeleg, știu cât de greu e.”
Aparent astfel de intervenții pot părea de ajutor (pot liniști pe moment), însă nu le consider benefice pacientului (în niciun caz pe termen lung) și voi argumenta mai jos de ce.
Există însă și o categorie de specialiști care se dezvăluie MASIV și fac ședințele să devină mai mult despre ei decât despre cei care plătesc. În astfel de cazuri e evidentă nevoia terapeutului de a-și face propria terapie și de a-și aminti că lucrul în analiză cu cineva care vine la noi nu este despre noi, ci despre EL (celălalt).
Argumentele lipsei de beneficiu în auto-dezvăluiri (și chiar a nocivității acestora):
1) Vrem să OFERIM empatie, nu să STÂRNIM empatie!
Când vorbești despre suferința ta ca psihoterapeut îl pui inconștient pe celălalt în rolul de conținător și terapeut, el devine ascultătorul, el simte compasiune, procesul își mută accentul pe psiholog. Chiar dacă e o intervenție scurtă, nu o consider necesară. A conține empatic și matur pe cineva nu înseamnă a-l asigura că și tu ai trăit ce a trăit el. Omul se simte conținut când cineva poate STA cu el în emoțiile sale, oricare ar fi acelea. Nu e nevoie să îi mutăm atenția de pe suferința lui pe a noastră. În plus, dacă dai exemple de cum ai procedat tu, manipulezi masiv. Chiar dacă nu se vorbește despre asta, poziția terapeutului este una de autoritate, raportarea inconștientă este astfel trăită, chiar dacă încercăm să nivelăm rolurile prin tutuire, de exemplu.
A te vulnerabiliza produce automat un efect: Dar ce ar trebui să facă pacientul cu asta? Doar să se folosească, să se bucure, să își ușureze stările? Poate face și asta, însă e foarte posibil să înceapă să rumege la cele auzite, să intre poate chiar în rol matern, va trăi compasiune sau admirație, idealizare excesivă ori chiar invidie PENTRU TERAPEUT, deci își va rata propriul proces, care va fi tulburat de intervențiile externe.
2) Pacienții reușesc să se exprime extrem de greu (deseori deloc) despre nevoile sau supărările lor în legătură cu terapia. Dacă tac atunci când le povestești ceva despre tine, nu înseamnă că au “înghițit” pozitiv vulnerabilizarea ta, că o acceptă sau că mai doresc și altele. Poate însemna că sunt surprinși de vulnerabilizare, iar aceasta poate crea chiar furie și frustrare, ce vor fi refulate, din păcate. Un pacient vulnerabil care vine pentru a fi sprijinit să își crească stima de sine are nevoie să fie încurajat să se exprime legat de proces, dar asta oricum poate lua ani de zile. Dacă alegi să aduci auto-dezvaluiri, măcar solicită frecvent (nu doar o dată) perspectiva celui care le primește, pentru a fi sigur că e în regulă pentru el. Măcar atât. Cel mai probabil va spune că e în regulă, însă insistă – într-o zi s-ar putea să te surprindă.
În terapie, majoritatea pacienților își protejează instinctiv terapeutul, pentru că nu vor să se simtă (iar?) abandonați. Așadar, preiau orice primesc cu bunăvoință, cel puțin în etapa de început (care poate dura ani de zile). A asculta mereu vulnerabilizări necerute poate duce la multă frustrare acumulată la interior și la sentimentul și mai crescut că tot tu ești defect – nu vrei să îl asculți tu pe el, dar cum să te lupți cu așa ceva, când el e atât de vulnerabil și drăguț? De fapt, e ca și cum ai fi ajutat să treci strada când nu vrei să traversezi. Sau ca atunci când ți se dau cu forța niște bomboane, că sunt “dulci și bune, ia de aici!”. Plătești pentru a fi ascultat și înțeles, nu pentru a îi cunoaște istoria lui de viață, suferințele, decepțiile sau reușitele sale. Pentru că fucking shit… procesul ăla chiar ar trebui să fie despre tine și ai tot dreptul să fii furios.
3) A cunoaște realități despre psihoterapeut interferează și sabotează propriile proiecții. În psihanaliză știm cât de important e să putem proiecta din noi spre terapeut, să ajungem să îl simțim așa cum “ne vine”, nu cum se dezvăluie el că este real. Transferul creat e o unealtă extrem de importantă prin care observăm și învățăm despre modul de relaționare a pacientului, despre relațiile lui interne și chiar experiențele timpurii. A bruia și a dizolva aceste fantasme înainte ca ele macar să aibă loc înseamnă a sabota singuri transferul și contra-transferul. Inevitabil se pot afla realități din viața terapeutului ori unele aspecte se deduc din atitudinea în anumite aspecte importante. E normal să fim umani și autentici, însă nu e necesar să aducem în terapie realitatea noastră concretă, direcționată.
4) A afișa această “empatie” prin propria vulnerabilizare consider că are ca scop (chiar dacă neconstientizat) SEDUCȚIA: specialiștii vor ca celălalt să se simtă bine cu ei, pentru că vor să stimuleze procesul și să îi convingă (subtil) să continue să vină în terapie. Asta îi poate face să fie mai blânzi, zâmbitori și docili mereu, calzi și extrem de vulnerabili, oferind mai multe asigurări. Mulți seduc prin alinturi, a se tutui (pentru o atmosferă mai destinsă, nu?), prin a-i spune celuilalt ceea ce vrea el să audă.
Dar ajută CU ADEVĂRAT astfel de atitudini pe termen lung?
Consider că pacienții au nevoie de un terapeut suficient de bun, precum cândva aveau nevoie de o mamă suficient de bună. Nu de perfecțiune, nici de mreje care creează dependență. Poate că nu pare nocivă o astfel de atitudine, însă este atât de subtilă încât cei care fac terapie nu își dau seama că ceva nu e în regulă. Când terapeutul e atât de drăguț, binevoitor și uman, cum ar putea ei vreodată să exprime emoții negative, să se plângă de ceva sau să se înfurie? Pentru evoluția lor astfel de conflicte însă sunt extrem de necesare. Un proces blânduț și bunuț NU VA DUCE LA EVOLUȚIE niciodată. Pentru că nu se iese din zona de confort și nu se vor integra frustrarea, golul, ura, furia, ci doar se vor ambala frumos într-o bunătate extremă, roz, nevinovată, în care nu se schimbă de fapt nimic.
5) Când terapeutul simte nevoia să aducă ceva din experiența lui pentru a alina/liniști/întări pe moment pacientul, pentru a-l ajuta să se simtă mai înțeles sau mai puțin nepotrivit și defect, atunci de fapt el NU POATE CONȚINE emoția negativă. Psihoterapeutul care caută soluții imediate la vinovăție, rușine, anxietate, furie, ură, invidie etc face asta pentru că EL ÎNSUȘI NU POATE STA CU ELE. Și dacă tu, ca terapeut nu poți conține astfel de emoții, cum să învețe pacientul vreodată să le integreze?
Scopul terapiei nu e să scăpăm de stările rele cât mai repede, cu orice preț. Scopul nu e să fim mai bine acolo, pe moment, în cabinet, luați “de mână” și alinați călduț. Pentru că dincolo de ședință rămânem singuri cu angoasele și tendințele noastre relaționale, cu tiparele noastre de funcționare, care NU SE SCHIMBĂ ATAT DE UȘOR. Nu se schimbă auzind că și altcineva le-a trăit. Nu se schimbă zâmbind și primind încurajări.
A putea conține un pacient emoțional înseamnă A PUTEA STA CU EL în furia lui, în haosul lui, în teroarea lui, în rușinea lui, în golul lui interior, în depresia lui și a îi arăta că toate aceste trăiri NU TE FRÂNG. Nu te doboară. Că ești cu el acolo, în ele. Te simte, nu e nevoie să îi oferi seducții. Întreg cadrul ar trebui să fie conținător. Stăm în ele și încercăm, în ritmul pacientului, să înțelegem de unde vin. Să le ascultăm. Le lăsăm SĂ SE DESFĂȘOARE, nu le înăbușim din propria neputință și fugă.
A crește capacitatea psihică a cuiva presupune în primul rând a putea tolera ceea ce se simte. Altfel, ne mângâiem reciproc și le refulăm mai adânc, urmând să iasă la suprafață după ce credem că am terminat terapia. Sau chiar mult mai curând.
Nu, auto-dezvăluirile nu înseamnă empatie. Nici ajutor. Nici dezvoltare reală. Sunt doar o mâzgă de vopsea roz dată peste un perete mucegăit.
Până când nu cureți mucegaiul ăla în adânc, nu vei rezolva problema, oricât o acoperi sau o alini cu asigurări, vulnerabilizări și seducții de terapeut bun și incredibil de drăguț.
Textul precedent despre cum psihoterapia își pierde beneficiile a fost foarte răspândit și bine primit în general, semn că oamenii au nevoie de LIMITE și de CLARITATE. Însă am primit și câteva critici, cum era și firesc. În afară de faptul că mulți așa au învățat să facă terapia, nu am citit nici măcar un argument pentru a folosi intervențiile de auto-dezvaluire.
Încurajez perspectivele diferite, experiențele diferite, dezacordurile – atâta timp cât sunt argumentate.
Consider că fiecare își găsește sprijinul acolo unde are nevoie și cei mai mulți oameni rezonează enorm cu tehnicile de schimbare, pentru că par concrete și eficiente.
În realitate, a forța schimbare de gândire și comportament fără a înțelege de unde vin ele și cum s-au format, fără a integra părțile din inconștient care ne sabotează, consider nu doar apă de ploaie, ci chiar apă acidă.
Am scris acest text pentru cei care simt că ceva nu e în regulă cu aceste auto-dezvăluiri și nu înțeleg ce e defect la ei înșiși. Nu e nimic defect, chiar consider că nu sunt benefice și cred că e important să învățăm să ne exprimăm nemulțumirile sau chiar să renunțăm la un parcurs, când nu rezonăm cu abordarea lui.
Dacă faci terapie și admiri tehnicile acestea, continuă să faci exact cum simți. E important să rezonezi cu terapeutul tău și să ai încredere în el.
Dacă ești psihoterapeut și te auto-dezvalui crezând că ajuți, poți doar reflecta la aceste aspecte. Textul meu nu e despre a te critica sau ataca, e despre a vedea MAI ADÂNC de comportamente și reacții vizibile, conștiente.
