Mintea umană…acest univers fascinant in care regăsim (fără să putem atinge vreodată) structuri înnăscute pentru dobândirea limbajului, capacități și abilități de gândire, conexiuni infinite între idei, convingeri de viață, emoții și sentimente, amintiri ”uitate” și neuitate, angoase, frici și auto-sabotaje, conflicte și contradicții, dorințe, pulsiuni și fantasme, energie, părți din cei importanți care ne-au îngrijit (”obiecte”), reprezentări ale relațiilor pe care le-am internalizat (relații de obiect), părți din idealurile figurilor de îngrijire, identificări și contra-identificări, părți de personalitate ale noastre refulate, părți din noi falsificate (Sine Fals), zone autentice (Sine Autentic) ș.a.
Mintea noastră e atât de “plastică” și complexă încât cu siguranță nu o vom putea vreodată cuprinde exhaustiv. Însă o putem intui și descoperi din ce în ce mai mult, dacă ne dăm voie să o explorăm cu prudență, simțire, curaj și onestitate. Consider că introspecția ajută enorm, însă dacă vrem să ne dezvoltăm cu adevărat nu putem trece de limitele propriei minți de unii singuri.
Nimeni nu ne poate cunoaște mai bine decât noi înșine și totuși…deseori e nevoie de cineva din afară pentru a face lumină. Pentru a elibera din presiunile interne, pentru a permite conexiunilor să se formeze, pentru a vedea și repara “scurt-circuituri” ori a plânge pentru cele care nu pot fi reparate, e nevoie să fim împreună cu cineva.
Pentru a învăța să ne acceptăm așa cum suntem, uneori avem nevoie ca mai întâi să ne accepte un altul. Pentru a putea gândi despre noi, a fost nevoie ca mai întâi cineva să ne aibă în mintea sa (mama).
Pentru a ne putea schimba, e nevoie de o relație. Iar asta poate fi teribil de greu de acceptat, pentru că se simte ca o intruziune, ca un “lăsat în gol”, ca un sprijinit pe celălalt, ca vulnerabilizarea, precum nevoia sau slabiciunea. Iar asta nu e ușor pentru oricine.
Însă ziua în care ne dăm voie să ne sprijinim pe un altul (o vreme măcar) cred că este una de vindecare. Ca o cărămidă puternică pe care o punem în fundația ființei noastre. O cărămidă atât de necesară și dorită, de care nu am beneficiat atunci când aveam nevoie, dar putem beneficia acum.
Nu e niciodată prea târziu să învățăm încrederea și să creștem prin susținerea cuiva.
