A ne uita în rănile noastre înseamnă A DA O VOCE SUFERINȚEI. E nevoie să punem în cuvinte durerea, tristețea, furia, ura, pentru a le diminua amploarea și a le alina, oricât de dur ar suna uneori realitățile pe care le trăim, experimentăm și exprimăm.
A îți conștientiza rănile și a vorbi despre ceea ce simți nu înseamnă a judeca sau a arde părinții pe rug, pentru că și ei la rândul lor au făcut ce au putut, din propria lor creștere, cu rănile si bagajul lor emoțional, cu capacitatea lor limitată de a își depăși tiparele, cu nivelul lor de informare. Fiecare a făcut și face ceea ce poate! În prezent avem mult mai mult acces la informare și ajutor pentru a ne dezvolta, a evolua.
În filmul ”Cartierul supraviețuirii” de pe Netflix (personal prefer traducerea “Vieți de hârtie”) fragilitatea umană e rezultatul lipsurilor acute de iubire și îngrijire din prima perioadă a vieții.
Vidas de papel este o altă realizare turcească ce te frânge în două cu durerea copilului orfan, care a trăit pe străzi și care oricât de “mare” ar ajunge, nu se satură de a-și căuta (intern) mama. Un film despre supraviețuire și patologie, despre evadarea în psihoză.
Unde e alinarea lui?
Unde e bucuria lui?
Unde e sănătatea lui?
Cine ar fi fost el, dacă ar fi avut o mamă? Și cine ar fi fost, dacă ar fi avut o mamă… bună?
Înțeleg nevoia celor care încurajează la a gândi pozitiv, la a uita sau la a ierta. Dar nu rezonez cu astfel de moduri de abordare ”terapeutică”, moduri de gândire care disociază omul mai rău, în bucăți, care îl forțează să își nege suferința. Forțări de gândire care te falsifică și îți lezează Sinele profund, ce are nevoie de ADEVĂR, nu au cum să ajute vreodată, pe termen lung.
Adevărul poate fi foarte dureros. Iar mie îmi place să fiu aici pentru cei care nu au poate (încă) o voce, pentru suferința lor. Cei care au nevoie să audă că nu a fost vina lor. Care au nevoie SĂ ÎNȚELEAGĂ de unde vine durerea lor. Care au nevoie să se ierte pe ei înșiși, nu pe alții.
Pentru Mehmet traseul nu a fost prea luminos. Dar ajută să ne uităm în el și să învățăm despre durere, despre patologie, despre nevoia de a internaliza în toate etapele de vârstă măcar un ”obiect bun” (o figură de îngrijire suficient de bună, o relație hrănitoare). A avea o astfel de experiență suficient de bună rămâne ca un motor al vieții în interiorul nostru. Un motor care chiar dacă mai scârțâie, chiar dacă mai are nevoie de reparații, chiar dacă cere îngrijire în continuare – ne ajută să supraviețuim.
Nu toți au acest motor. Să fim blânzi cu suferințele extreme ale celorlalți, ale noastre.
